Băncile efectuează transferuri în general fără o verificare a conținutului. Doar în cazuri excepționale trebuie să avertizeze clienții asupra unui posibil prejudiciu. O clasificare a condițiilor.
Mulți dintre cei păgubiți se întreabă în retrospectivă de ce banca lor nu a intervenit: mai multe transferuri mari într-un timp scurt, un destinatar necunoscut până atunci în străinătate, un comportament de plată complet atipic. Nu trebuia să ridice asta semne de întrebare?
Întrebarea este de înțeles și din punct de vedere legal nu este neîntemeiată. Totuși, răspunsul este mai rezervat decât se așteaptă mulți. Jurisprudența recunoaște doar în cazuri excepționale obligația băncii de a-și avertiza clienții cu privire la plățile efectuate de ei înșiși.
Principiul: executarea fără verificare a conținutului
Plățile fără numerar reprezintă o afacere de masă, concepută pentru a fi rapidă și în mare parte automatizată. Banca acționează aici ca intermediar de plată. Este obligată să execute ordinele clienților conform instrucțiunilor și, în principiu, nu trebuie să se preocupe de natura tranzacției din spatele unui transfer sau dacă este avantajoasă pentru client.
În spatele acestui lucru se află și un gând de protecție: clienții ar trebui să poată dispune liber de banii lor, fără ca banca să le controleze deciziile sau să oprească plățile după cum crede de cuviință. Prin urmare, nu există o obligație generală de a verifica transferurile pentru plauzibilitate sau riscuri de fraudă.
Excepția: suspiciuni masive
Jurisprudența face excepții de la acest principiu. Din relația contractuală dintre bancă și client rezultă obligații de protecție și atenție. Acestea se pot transforma într-o obligație de avertizare sau notificare atunci când banca trebuie, pe baza unor suspiciuni masive, să considere că clientul său poate deveni victima unei infracțiuni, sau când o astfel de suspiciune i se impune. În acest context, se vorbește adesea de dovezi obiective.
Pragul este ridicat. De obicei, o sumă neobișnuită sau un cont de beneficiat în străinătate nu sunt suficiente de la sine. Contează imaginea de ansamblu – și ce informații avea efectiv banca.
Care circumstanțe pot juca un rol
- Avea banca indicii concrete că contul beneficiarului era folosit pentru fraude, de exemplu din rapoarte anterioare?
- A marcat sistemul intern de securitate plata ca suspicioasă, fără ca cineva să urmărească asta?
- Clientul i-a spus angajaților băncii situații care indicau o metodă de fraudă cunoscută?
- A diferit secvența plăților în sumă, ritm și țară semnificativ de comportamentul anterior al clientului?
- A existat vreo avertizare publică din partea unei autorități de supraveghere referitoare la destinatar, de care banca era la curent?
Aceste aspecte sunt doar indicii, nu o listă de verificare. Instanțele pot evalua situații similare în mod diferit. În general, sarcina de a demonstra circumstanțele care ar duce la o obligație de avertizare revine clientului – și tocmai procesele interne ale băncii sunt greu de înțeles din exterior.
Ce urmează din încălcarea unei obligații de avertizare
Dacă banca încalcă o obligație de avertizare, poate fi luată în considerare o cerere de despăgubire pentru încălcarea unei obligații contractuale secundare. Aceasta este diferită de cererea de rambursare conform § 675u BGB: aceasta presupune o plată neautorizată și, în general, nu se aplică transferurilor efectuate de beneficiar în mod voluntar. Obligația de a avertiza este, prin urmare, deosebit de importantă în cazurile în care persoanele afectate au făcut transferuri sub influența înșelăciunii.
Clientul trebuie, de asemenea, să demonstreze că ar fi refuzat plata dacă ar fi primit o avertizare. Nu este întotdeauna evident, pentru că infractorii își pregătesc adesea victimele pentru întrebările băncii. În plus, o vină parțială a clientului poate reduce dreptul la despăgubire. În practică, astfel de cazuri se termină adesea cu împărțirea pagubelor sau un acord – sau fără niciun succes.
Concluzie
Nu există o obligație generală a băncii de a investiga transferurile suspecte. Conform jurisprudenței, obligațiile de avertizare și notificare există doar în cazuri excepționale, atunci când suspiciunea unei infracțiuni împotriva clientului devine evidentă. Dacă este cazul sau nu, se poate determina doar pe baza tranzacțiilor specifice și a cunoștințelor băncii. O verificare atentă poate fi utilă; nu oferă însă nicio garanție pentru o cerere de despăgubire.
Întrebări frecvente
În principiu, nu. Banca este obligată să execute ordinele autorizate și nu trebuie să verifice contextul acestora. Jurisprudența recunoaște obligația de a avertiza sau de a întreba doar atunci când există indicii puternice de suspiciune.
Depinde dacă, în cazul concret, a existat vreo obligație de avertizare, dacă aceasta a fost încălcată și dacă avertizarea ar fi putut preveni plata. De asemenea, o vină comună poate reduce cererea de despăgubire. Nu se poate da un răspuns general.
În principiu, clientul poartă povara demonstrației și a probelor pentru circumstanțele din care rezultă obligația de avertizare. De aceea este important să se documenteze toate contactele cu banca și detaliile exacte ale plăților.
